Patrimoniu: 30 de ani de cinema francez

Secțiunea Patrimoniu: 30 de ani de cinema francez apare cu prilejul ediției din acest an, răspunzând nevoii de a revedea titlurile care ne-au adus în cinematografe și de a regândi traiectoria lor — formală, estetică sau politică — după trecerea mai multor ani de la lansare.

Aniversând chiar 30 de ani de la lansare, LA HAINE (Mathieu Kassovitz, 1995) rămâne un reper al cinemaului politic francez contemporan, oferind, sub stratul său de ficțiune, o documentare hipnotică a condițiilor opresive în care trăiesc cele mai vulnerabile comunități din Paris. Văzut alături de scurtmetrajul FIERROT LE POU (1990), care prefigurează stilul lui Kassovitz — tânăr câștigător al premiului pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Cannes în 1995 — mesajul „ura generează ură” capătă o forță și mai durabilă, reverberând cu aceeași actualitate în LES INDÉSIRABLES (Ladj Ly, 2023). Viziunea lui Ly, visceral trăită, galvanizează suferința prin spectacol, arătând cum nedreptățile se perpetuează și rămân dureros de relevante. Privind aceste filme unul lângă altul, de-a lungul decadelor, dar unite de aceleași valuri de revoltă, ne reamintim că lupta pentru drepturile promise nu se oprește niciodată și că, în absența altor mijloace, cinemaul poate funcționa ca un mediator.

Marcată ca o coproducție româno-franco-italiană, DOLCE FAR NIENTE (Nae Caranfil, 1996) este prezent în selecție atât pentru că filmul nu s-a bucurat niciodată de suficiente proiecții în țară, cât și pentru că marchează relațiile de producție cu Franța, o colaborare cu o lungă tradiție în cinematograful românesc încă de la începuturile sale. Revăzut în 2026, cu ocazia aniversării de 30 de ani a festivalului, contextul se dovedește ideal pentru a descoase istoria filmului și a acestei legături culturale.

În anii ’60, datorită mișcărilor cinematografice care se desfășurau atât în Franța, cât și în restul lumii, arta filmului era într-o continuă revoluție, iar Chris Marker se afla pe frontul mai multor mișcări și impulsuri ce se stabilizau. LA JETÉE (1962) este construit ca o serie interconectată de imagini fixe, pe fundalul apocaliptic al Parisului. Revăzut astăzi, împreună cu analiza lui Dominique Cabrera din LE CINQUIÈME PLAN DE LA JETÉE (2025) — un documentar personal, dar și procedural, care încearcă să se apropie de scurtmetrajul ce a rămas imprimat în memoria spectatorilor — LA JETÉE devine parte dintr-un dialog început de noi generații.