Panorama

Selecția reunește două ecranizări aflate la poli opuși. În L’ÉTRANGER, regizat de François Ozon, romanul omonim al lui Albert Camus este reinterpretat dincolo de fidelitatea literală, într-o lectură care explorează tensiunile subiacente ale colonialismului și ale unei culturi rasializate. La celălalt capăt, în LA PETITE DERNIÈRE, Hafsia Herzi adaptează romanul The Last One al lui Fatima Daas, articulând cu sensibilitate conflictul dintre morala familială și efervescența mișcării queer europene. 

L’ILLUSION DE YAKUSHIMA marchează o nouă coproducție franceză semnată de Naomi Kawase, în care, fidelă universului său, cineasta abordează frontal tabuuri ale societății nipone, filtrate printr-o viziune solară. În același registru al interogației intime, LOVE ME TENDER, regizat de Anna Cazenave Cambet, chestionează limitele libertății feminine în societate, în familie, în relațiile amoroase, în experiența maternității și în spațiul prieteniei.

Prin DOSSIER 137, Dominik Moll propune o altă față a cinemaului politic și a culturii protestului, într-o narațiune clasică, riguros structurată. În contrast, CHIEN 51, al lui Cédric Jimenez, este poate cel mai atipic titlu al selecției: un sci-fi crime thriller plasat într-un Paris distopic, la fel de captivant pe cât își propune să fie seducător.

Prezentat în Piazza Grande, la cea de-a 78-a ediție a Festivalului de Film de la Locarno, LE PAYS D’ARTO, a cineastei armene Tamara Stepanyan, propune un exercițiu antrenant de contextualizare a războiului și a tragediilor care au marcat Armenia, având-o pe Céline (Camille Cottin) drept ghid prin aceste teritorii alunecoase. În PROMIS LE CIEL, Erige Sehiri explorează efectele migrației forțate, urmărind trei protagoniste care încearcă să-și depășească luptele personale pe fundalul unor realități agravate de rasism și disperare.

Având premiera mondială la cea de-a 75-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin, LA TOUR DE GLACE, semnat de Lucile Hadžihalilović, invită spectatorul să urce, cărămidă cu cărămidă, un turn de gheață desprins parcă dintr-un basm abstract al anilor ’70, în timp ce cele două interpretări remarcabile ale Marionei Cotillard și ale debutantei Clara Pacini conduc spre o lume glaciară, onirică și neliniștitor de realistă. Debutul în lungmetraj al Louise Hémon, L’ENGLOUTIE, este un tur de forță care ne poartă până în colțurile îndepărtate ale Hautes-Alpes. Filmul folosește în mod fascinant metafore politice și culturale inspirate din istoria Franței de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar rămâne fermecător mai ales prin senzualitatea mișcărilor, textura peliculei și respirațiile greoaie, niciodată voyeuristice, dar nici lipsite de substanță.

După Blue Is the Warmest Colour, recompensat cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes în 2013, și după începutul seriei Mektoub, My Love, regizorul Abdellatif Kechiche revine cu MEKTOUB MY LOVE: CANTO DUE, continuând abordarea sa senzuală și observațională. De această dată, într-un registru mai lejer și mai matur, filmul surprinde întâlnirile protagoniștilor care trăiesc o vară toridă, încărcată de promisiuni.

În spatele portretului cald al maternității neconvenționale și al căutării reciproce a iubirii necondiționate, L’ATTACHEMENT al lui Carine Tardieu ascunde povestea unei femei care, surprinzător, zdruncinată de propria istorie, se atașează treptat de o familie străină. Alain Guiraudie, în MISÉRICORDE, se joacă cu un veritabil labirint narativ, pe măsură ce pătrundem într-un sat pitoresc alături de protagonistul Jeremie (Félix Kysyl), care revine pentru înmormântarea brutarului de la care a învățat meseria. Rătăcirea sa hedonistă e presărată cu elemente întunecate, senzualitate și gesturi bizare de bunătate care rămân suspendate în suferință. Anamaria Vartolomei, actriță de origine română, apare în filmul MARIA al cineastei Jessica Palud, interpretând-o pe Maria Schneider la 19 ani, prinsă în abuzurile de pe platourile controversatului Ultimul tango la Paris al lui Bernardo Bertolucci. Prezentat în premieră la Festivalul de Film de la Cannes, filmul oferă un alt unghi asupra controversei, demolând mitul conform căruia actorii trebuie să sufere pentru artă.